Marți,7 februarie 2023
Henț cu mâna
Se rupe lanțul de iubire?
Iată că întreruperea unui meci de fotbal din cauza suporterilor, Sepsi Sf. Gheorghe – F.C. Univ. Craiova, cu consecințele de rigoare, aduce în actualitate o chestiune demult ascunsă sub preș. S-a sărit demult, în spațiul mioritic, poate ceea ce generic numeam „dragostea pentru valorile echipei”, democrația a început să fie regurgitată cu spume.
Suporterii, au devenit de cele mai multe ori o masă de presiune, cerând socoteală la modul războinic, pentru orice eșec al echipei favorite. A ajuns de competența (șic!) peluzei să schimbe antrenorii, să zăpăcească jucătorii, apucături cu glasuri amenințătoare care se implică în viața curentă a echipelor.
Nu de puține ori, ultrașii în concubinaj cu conducerea echipelor - care s-a folosit de ei nu de puține ori... - au decis soarta truditorilor de pe gazon, asta până când s-a rupt lanțul de iubire. Și astfel, ei, suporterii, au adus prejudicii clubului. Nu e cazul în Valea Jiului, suntem prea mici, nu există celule de presiune. Din păcate la cele mai multe dintre echipele românești, definiția de suporter a căpătat alte dimensiuni, nu de puține ori cu nuanțe dramatice. Și-atunci, despre ce iubire mai vorbim, când sunt concentrate acțiuni cu lupte de stradă (pardon, stadion!), înjurii și apostrofări primitive la adresa echipei mult iubite?
Exemplul de la Sf. Gheorghe a trezit monstrul din adormire.
"Am jucat 9 ani la Știința, într-o perioadă frumoasă", ne spune Zoltan Huszerl, antrenor de rugby la juniorii Științei Petroșani
Reporter: În primul rând Zoli, La Mulți Ani pentru 10 ianuarie, când ai împlinit 46 de ani. Câți pentru rugby?
Zoltan Huszerl: Ooo, destui, dacă socotim și junioratul! Mă trag dintr-o familie de sportivi, golgeterul Jiului din anii ’50, Victor Gabor, este unchiul meu. Eu nu am urmat calea fotbalului, fizicul meu recomandându-mă la rugby. Nu-mi pare rău, a fost o alegere bună.
Reporter: Și totuși, mai concret, cum ai ajuns la rugby?
Zoltan Huszerl: Am ajuns tot cu un unchi de-al meu în „Dealul Institutului”, reputatul jucător Bonea m-a văzut și m-a convins rapid, el fiind antrenor la juniori, care m-a pregătit, împreună cu Călin Hotico. Era prin 1991…
Reporter: Când ai făcut pasul spre echipa mare?
Zoltan Huszerl: În anul 1999. Era o echipă bună cu câțiva jucători ce câștigaseră Cupa României în 1993, dar și cu mulți tineri printre care și eu sau Dandu Lupu, frații Buburuzan, „Buldogul” Marian Constantin. Am jucat cu câțiva colegi de la juniori, Cosmin Rațiu sau Alin Revnic. Am debutat la echipa mare sub comanda lui Ion Rațiu, într-un meci cu Politehnica Iași. Am jucat 9 ani la Știința, într-o perioadă frumoasă, de prima ligă.
Reporter: Cum era relaționarea cu mediul academic?
Zoltan Huszerl: Mereu ne-au sprijinit, indiferent cine conducea destinele Universității. Atât în sport, cât și în ceea ce privește studiile, financiar, ne-au ajutat cât au putut. Ultimul meu meci a fost în 2007, la Cluj. Atunci am renunțat.
Reporter: Când te-ai apucat de antrenorat?
Zoltan Huszerl: Din 2019 am luat decizia, împreună cu staff-ul, de a acorda atenție copiilor. Nu se mai putea, la infinit, să aduci jucători din alte părți. Nu e ușor să-i convingi, la fel ca în oricare alt domeniu, e greu să-i „rupi” din fața calculatorului. Încet-încet i-a prins „microbul”. Trebuie să ai mare răbdare și dragostea pentru a lucra cu copiii.
Reporter: Am văzut o chestie inedită, în paralel cu băieții, ai și o echipă de fete?
Zoltan Huszerl: Rugby-ul a devenit sport olimpic. Am zis să facem și asta, ce-o fi, o fi… Am găsit zece fete, am și jucat la un turneu la Cristian, lângă Brașov, fetele au evoluat bine. E greu, sincer, umblăm la toate școlile, unii părinți sunt reticienți. Dar noi sperăm…
Reporter: Anul acesta Știința împlinește 75 de ani. Cum priviți momentul?
Zoltan Huszerl: Da, știu. Este un moment important, va fi o aniversare undeva în toamnă. Important este că Știința merge mai departe și după 75 de ani.
Genu Tuțu